7 octombrie 2015

Clara și florile de mac

De când mă pune Maria să-i tot spun tot felul de povești ad-hoc, am ajuns să văd în jur numai povești. Chiar azi când vorbeam diverse cu prietena mea, Alexandrina, mi-a venit în cap o poveste pornind de la o fotografie a ei cu Clara culegând un buchet de maci. E inspirată în același timp de imaginația Mariei care deseori se crede diverse personaje: ba e o pisică, ba un cățel, ba un bebeluș, ba o floare, ba o buburuză, ba un melc, ba un avion, ba un pește etc. Iar eu fac acrobații între a mă asigura că își păstrează simțul realității și între a nu-i omorî imaginația și a o accepta și iubi necondiționat. Cam asta a ieșit din pozele Clarei și jocurile de rol ale Mariei. Alexandrina, ia să văd eu, dacă ai poze din belșug să ilustrezi această poveste. 🙂

Clara și joaca de-a florile

Clara este o fetiță de 4 ani care locuiește împreună cu familia sa într-un oraș frumos numit Vilnius. Ei îi plăcea foarte mult să meargă în plimbări lungi prin parc, în drumeții prin pădure sau satele apropiate sau în excursii prin locuri noi și misterioase.

Oriunde mergea însă, Clara căuta florile. Le căuta prin grădinile oamenilor de la sat, prin pădurile adormite primăvara sau zumzăitoare vara, prin lanurile de grâu de pe drum, pe lacuri, prin piețe, pe pervazele caselor, atunci când mergea pe străzi.

Iubea atât de mult florile și voia să le știe poveștile încât într-o bună zi, când a venit acasă de la grădiniță, le-a spus păriților și surorii mai mari că de astăzi ea este o floare.

O floare? se întrebă tatăl mirat.
Da, nu mai sunt Clara și atât! Sunt Clara- floarea de cireș, astăzi.
Astăzi? întrebă mama și mai mirată
Da, mâine cred că voi fi o floare de cais! Sau poate una de gutui! Sau poate o floare de măr!
Și noi cine vom fi dacă tu ești o floare? o întrebă sora sa, Miruna.
Bineînțeles că și voi sunteți tot flori! Doar suntem o familie!

Zis și făcut! Din acea zi, Clara începu să se comporte ca o floare, chiar dacă familia ei credea că fusese o glumă.

Când voia să facă baie, îi spunea mamei:

Mami, am nevoie de niște apă să îmi spăl petalele mele de magnolie!

Sau când îi era foame, Clara îl ruga pe tatăl ei:

Tati, aș vrea puțin oxigen să mănânc și eu la masa de prânz!

Când se termina mierea în casă, Clara alerga pe afară să prindă albinele să ia de la ea ceva polen și să facă miere.

Însă la un moment dat pe Clara a pișcat-o o albină și a decis că polenizarea nu e chiar una din activitățile ei preferate.

Când ploua afară, Clara ieșea în fața casei și cânta în mijlocul ploii!

Vine ploaia, bine-mi pare!

Uite așa mă fac eu mare!

Era bineînțeles o floare de nu mă uita sau un trandafir galben cu frunze puternice și țepi. Sau poate un bujor de culoarea buzelor.

La început familia Clarei a crezut că joaca de-a florile era o joacă simpatică. Tatăl se recomada și el ca un crin imperial sau iris.

Mama Clarei își alesese roluri de flori cu miros puternic, cum sunt freziile sau tuberozele. În timp ce Miruna se regăsea în flori sensibile și rebele de câmp. Era ba ciuboțica cucului, ba o floare de păpădie, ba un clopoțel azuriu cu picături de ploaie.

Odată cu venirea toamnei, însă, părinților Clarei nu li s-au mai părut așa de amuzante ieșirile Clarei în ploaie, ca o crizantemă colorată, pentru că, de bucurie că venea ploaia, Clara ieșea în ploaie fără cizme și fără pelerină.

Oricât i-a explicat tatăl că toamna e frig și că în ploaie trebuie să iasă doar îmbrăcată cu haine adecvate, cu pelerină cu glugă și cizme în picioare, Clara refuza să facă asta.

Eu sunt o garofiță de pădure, tati! Unde ai mai auzit tu de o garofiță cu glugă și cizme. Eu trebuie să las ploaia să mă mângâie să cresc frumos!
Dar, Clara! Poți să răcești! Să faci febră și muci!
Unde ai auzit tu de flori răcite? Florile și ploaia sunt cele mai bune prietene.

Degeaba încerca mama să îi explice despre răceli și bronșite și pneumonii, Clara știa una și bună:

Eu sunt o gențiană, mami! Noi nu purtăm pelerine în familia gențienelor.

Mama și tatăl Clarei au decis în acea zi că nu vor mai juca cu Clara jocul de-a florile. Că vor fi cu toții oameni și că și Clara trebuie să înțeleagă exact când este într-un rol și când nu. I-au explicat Clarei că pentru sănătatea ei, din ziua aceea va fi pentru ei doar Clara. Fetița lor care își va lua pelerină și cizme atunci când plouă afară. Însă Clara nu a înțeles tot ce au explicat părinții. Pentru ea, cuvântul boală nu însemna nimic. Era pentru ea, cum ar spune adulții, un cuvânt abstract. Clara nu fusese niciodată bolnavă și nici nu văzuse oameni bolnavi așa că nu putea să își imagineze ce spuneau părinții ei.

Într-o zi de toamnă, Clara a ieșit în ploaie în pijamale, fără nimic în picioare.

Hrănește-mă, dragă ploaie,

Cu picăturile tale!

Mângâie-mă pe petale

Să visez zumzăitoare!

Cânta Clara în timp ce alerga prin ploaie.

Era atât de bucuroasă de mângâierea calmă a ploii încât nu a simțit când a luat-o frigul.

Mama a văzut-o pe geam și speriată a îmbrăcat-o rapid într-un halat călduros, a uscat-o bine și a băgat-o sub o plapumă pufoasă.

Clara, ți-am explicat că nu ești o floare! Chiar e periculos să stai în ploaie în pijamale pe o vreme ca aceasta! îi spunea mama îngrijorată.
Ba sunt o floare, o floare de cactus, sunt o floare! repeta Clara tremurând sub plapumă.

Mama o ținea strâns în brațe și îi spune blând:

Draga mea, dacă ai fi o floare, ai fi cu siguranță cea mai minunată floare. Însă acum ești o fetiță și mi-e teamă că vei răci.

Clara începuse deja să strănute!

Mi-e frig. Cred că din cauză că astăzi sunt un cactus și nouă, cactușilor ne place mai mult în desert.
Eu cred că ți-e frig pentru că de fapt ești o fetiță care a stat în pijamale, desculță în ploaie pe o vreme ca aceasta.
Nu, nu! Nu sunt o fetiță. Eu sunt o floare!

Mama o ținea în brațe și simțea cum temperatura corpului Clarei începea să crească. A hrănit-o cu bobițe cătină în miere de salcăm și i-a pregătit ceai din flori de tei și limonadă cu ghimbir pentru când îi era sete și i-a pregătit la cină niște cartofi la cuptor cu un mujdei de usturoi și mămăligă caldă.

De ce sunt caldă întreba Clara?
Ai febră! îi răspunse tatăl.
Ce înseamnă febră? Florile au febră?
Florile nu! Dar oamenii, da! Iar tu ești un om!
Și cum arată febra? întrebă Clara supărată că e om. În gândul ei își spunea că dacă ar fi o floare, n-ar avea febră și că e mult mai frumos să fii floare.

Tatăl suspină și oftă prelung. Habar nu avea cum arată febra, însă Clara aștepta un răspuns de la el.

Clara, nu știu cum arată febra!

Clara păru dezamăgită. I se spunea că are ceva, dar nici măcar tatăl ei nu știa cum arată acel ceva din corpul ei care îi încălzește pielea și capul. Da, capul Clarei era călduț, călduț, ca laptele când abia e muls din ugerul vacii.

Păi, spuse tatăl, febra e ca un buchet de flori de mac albe, fragile, dar puternice. Îi răspunse tatăl. Atunci când în organismul oamenilor a pătruns un virus sau o bacterie sau alt organism care ne invadează corpul, organismul nostru e ca un câmp verde peste care vine un vânt puternic să rupă iarba. Doar că organismul nostru produce mai multe leucocite, adică pajiștea cu iarbă se umple de maci albi și puternici care țin piept vântului și protejează iarba de pe câmp. Câmpul cu iarbă poartă denumirea de sistem imunitar. Macii albi și puternici se luptă cu microbii care sunt ca vântul și de aceea noi, oamenii facem febră. Când vântul se liniștește, macii se duc la culcare și febra dispare.

Povestea despre febră a adormit-o pe Clara, care era foarte obosită. Dimineața, Clara nu mai avea febră.

A fost o răceală ușoară de data aceasta! Îi zise mama. Nici febra nu a fost mare.

Clara visase câmpuri cu maci roșii ca dragostea. În visul său nu mai era o floare. Era doar o fetiță îmbrăcată cu o rochiță cu flori multe și culegea un buchet de maci pe care să i-l ofere mamei.