Ce se întâmplă când unei palme peste față îi răspunzi cu un ‘Te Iubesc”
Nu m-am considerat niciodată genul de femeie născută să fie mamă. Am amânat cât am putut momentul, de fapt până la 30 de ani, când am simțit că ceasul ticăie și că e timpul să fac acest pas. Așa cum vă puteți imagina viața mea s-a schimbat radical când am devenit mamă în octombrie 2012. Tot sistemul de credințe în ceea ce privește copiii și rolul de mamă s-a schimbat. Eu m-am schimbat total. O dragoste imensă, pe care nici cei mai talentați poeți ai lumii nu ar reuși să o pună în cuvinte, s-a născut. Și de atunci încerc sa fiu o mamă bună. Zi de zi caut resurse pe net, în cărți, în mine să fiu cea mai bună mamă posibil pentru fiica mea. Am facut greșeli, încă mai fac, dar incerc să nu fiu foarte dură cu mine și să învăț ceva din fiecare. Una dintre greselile mele ca părinte m-a marcat însă mai mult decât celelalte.
Când am fost copil am luat bătaie. Instrumentul preferat al mamei mele: cureaua. Îmi amintesc și acum când mama se ducea la școală la ședința cu părinții, iar eu știam că am note de 8, de 7, mă îmbrăcam cu câte 3 perechi de pantaloni pentru a mai atenua din efectul loviturilor furibunde ale mamei mele. În consecință, ca mamă sunt total împotriva violenței împotriva copiilor.
Într-o zi însă, fetița mea, care nu avea încă doi ani s-a enervat foarte tare pentru că nu am vrut să o las să se joace la prelungitor (să apese pe butonul pornit/oprit). Am luat-o în brațe și atunci a început să mă lovească peste față. M-am enervat instantaneu. Atât de tare că i-am tras o palma la fund. Nu am lovit-o cu forță, dar oricum intenția mea a fost aceea de a o lovi. Dupa care am ieșit din cameră fierbând de nervi și am închis ușa, lăsând-o pe ea singură acolo, plângând și strigând după mine. M-am intors după aproximativ 10 secunde și am început să îi spun ca nu e frumos să mă lovească, etc.
După ce m-am calmat m-am simțit extrem de vinovată. Mă gândeam permanent la ce am făcut. Îmi era rușine. Nu reaușeam să imi scot din cap ce am făcut. Am inceput să citesc despre reacțiile violente ale copiilor. Și am realizat cât de greu i-a fost și ei să gestioneze toata furia pe care a simțit-o atunci. Câtă nevoie avea, de fapt, să o strâng în brațe, iar eu am procedat exact pe dos. M-am simțit și mai prost.
După câteva zile, s-a enervat din nou (nu îmi aduc aminte cauza) și m-a lovit iar peste față. De data asta am ținut-o strâns în brațe, mi-am rearanjat ochelarii la ochi ( pe care mi-i dăduse jos) și cu vocea cea mai blandă și plină de dragoste de care am fost capabilă i-am spus că o iubesc, că îmi pare rău că este atât de supărată, că eu sunt alaturi de ea și că o iubesc foarte mult chiar și atunci când mă lovește, că o să o iubesc mereu indiferent ce va face. În momentul acela criza ei de furie a luat sfârșit. S-a oprit din țipat și din zvârcolit și s-a uitat la mine. Eu am continuat cu declarațiile mele de dragoste și am sărutat-o pe obraji. Episodul s-a încheiat.
De atunci au trecut vreo 4 luni de zile iar ea nu m-a mai lovit. A fost cea mai importantă lecție pe care fiica mea mi-a dat-o până acum. De fiecare dată când mă enervez din cauza boacănelor pe care le mai face sau când fuge dezbracată prin casă când noi trebuia să fim plecați deja de 5 minute, îmi aduc aminte de acest episod și mă calmez instantaneu. Tonul vocii mi se schimbă și încerc să mă pun în pielea ei, să o înțeleg mai bine și să răspund nevoilor ei.
Cred că greșelile sunt inevitabile în meseria de părinte. Important e să le constientizăm și să învățăm din ele.
Trimite-ne și povestea ta! Detalii despre provocarea cu povești vindecătoare aici.
Alte povești vinderătoare, puteți citi aici:
Despre limitele materne sau cum i-am pus ei o pernă peste gura cu urlete.
Sursa foto: aici
Leave a Reply