19 mai 2015

Cartea mea de suflet

Sunt și am fost mereu o cititoare pasionată. Nu fac nazuri când vine vorba de lectură, îmi place să-mi țin mintea deschisă și pun mâna cam pe orice. Citesc cu pasiune și romane polițiste dar și istorice, contemporane, clasice. Sunt absolut îndrăgostită de călătorii imaginare prin alte țări cu tradiții diferite de ale noastre și-mi plac la fel de mult biografiile. Ce mai, dă-mi o carte și lasă-mă-n pace!
Printre multele-mi lecturi și volume de care m-am înconjurat, puține sunt cele care, vă spun cu mâna pe inimă, mi-au schimbat viața. Le număr pe degetele de la o mână. Și, ce-i mai ciudat, jumătate din ele sunt din sfera cărților de… educație pentru părinți. Cine ar fi crezut? Așadar care-s cărțile care mi-au schimbat calea? Care au deschis un drum nou și m-au făcut să văd lumea cu alți ochi? Care m-au urmărit și încă o mai fac și pe care le citesc și recitesc de multe ori cu aceași sete și plăcere? Ei bine, CARTEA mea de căpătâi în călătoria mea ca mamă e doar una. Urmată de alte câteva, dar EA, EA e doar una.
Ionuț are cinci ani și două luni și nu mi-e rușine să o recunosc. Nu am fost de la început mama/ omul care sunt acum. Am trecut prin episoade de care nu-s mândră, dar am deschis ochii și am crescut și am învățat din greșeli. Când a apărut copilul, eram înconjurată de alte convingeri și simțiri. Total nenaturale, dar parte a realitații mele de atunci. Credeam că e mic și nu știe, că e nevoie de program, că trebuie să mă țin pe poziții ca să nu se transforme într-un răsfățat, să-l mai las și să plângă că nu pățeste nimic, că de fapt, ei, copii sunt de mici niște manipulatori și nu-i bine să le dai nas. Trăiam înconjurată de “se învață” și “nu-n brațe” și cu toate că-mi sunau străin la urechi nu simțeam că aparțin nici extremei celeilalte.
Nu-mi găseam calea în șuvoiul nebun de informații de toate felurile, fă așa, fă altfel, atașament, independență, training, CIO, lasă-l să plângă, nu-l lăsa, ia-l în brațe, nu-l lua, alăptează-l, nu-i nevoie, ridică-l să învețe să stea, ridică-l să învețe să umble. Și pe când confuzia mea ajunsese la cote maxime și mă simțeam mai zguduită ca niciodată – pentru că nu-s o mamă bună, pentru că nu simt ce simt și altele, pentru că nu-i cum trebuie, pentru că Ionuț are un an și șase luni și ceva lipsește, ei bine, atunci am primit o carte.

Jesper Juul – Your competent child. O carte, una pe care după ce am citit-o, am simțit că sufletul meu a ajuns Acasă. Pentru prima dată, citeam ceva legat de părințeală și auzeam cum mintea mea face click. Cum se așează toate piesele acolo unde trebuie. Click, click, click. Am citit-o o dată, apoi încă o dată, mai pe îndelete. Am luat-o pe capitole. Am stat și mi-am privit copilul și mi-am dat seama că nu există reguli, ca nu-i musai să fiu perfectă. Am învățat că a fi părinte e o treabă care durează o viață întreagă și e în regulă dacă greșim, dacă ne reparăm pe parcurs. Conflictele-s bune, important e cum le rezolvăm, e bine, e chiar indicat să-ți cunoști limitele și să spui NU când vrei să-l spui. Copiii au nevoie de părinți responsabili și sinceri care se pot exprima autentic. Am învățat cât e de important să preluăm responsabilitatea asupra a ceea ce simțim și să nu-i mai învinovățim pe alții pentru asta.
Pentru mine cartea a fost revelatoare. Nu doar în relația cu pruncul, nu, ci în multe aspecte ale vieții de zi cu zi. O descopăr și redescopăr la intervale regulate. Recitesc și regăsesc noi înțelesuri. Mă luminează și mă umple de idei noi.
E o carte pe care v-o recomand din tot sufletul.