23 februarie 2017

Când răbdarea dă roade

Mă şi vedeam asaltată de întrebări, cerinţe, dorinţe în dimineaţa aia de vineri. Şi era dimineaţa unei zile în care mă simţeam foarte obosită psihic. Aveam nevoie de puţin timp pentru mine (celebrul me-time) dar până luni seara, când stabilisem o revedere cu nişte prietene, nu se întrevedea decât nişte me&him time, dacă nu cădeam amândoi laţi de oboseală seara.

Aşa că am tras aer în piept, le-am făcut micul dejun şi în timp ce mâncau, m-au întrebat dacă putem să ne jucăm cu drona. Da, avem o dronă cu care ne spionăm vecinii şi mai filmăm, din când în când, şi aeroportul, că tot locuim în apropiere! Glumesc!

Soţul meu a primit cadou de la fratele lui o dronă pe care am folosit-o pe post de indoor entertainer iarna asta, când afară era uşor prea frig să putem sta cu orele la joacă.

În fine, nu despre dronă voiam să vă povestesc. Nici măcar nu voiam ca eu să fiu nevoită să mă joc cu drona dar cum acasă eram doar eu cu fetele şi aveam de ales între dronă sau un episod din serialul lor preferat, am zis că e momentul să învăţ să pilotez. Unii învaţă să piloteze elicoptere, alţii avioane de mici sau mari dimensiuni (boing!boing! vorba bancului), eu trebuia să învăţ să “pilotez” drona aia. Doar nu era să le spun fetelor mele că drona e doar pentru baieţi şi doar tati o poate manevra! Acum, m-am dat eu all cool în faţa lor dar nici drona nu se lăsa mai prejos! Să spicuiesc din încurajările Emmei:

“E bine, mami! Uite, nu ai dărâmat paharele de pe masă!”

“Te descurci bine mami, mi-a plăcut că, de data asta, ai lăsat-o uşor jos, nu a mai picat brusc!”

“Te înţeleg, mami! Şi eu era să o duc direct spre televizor dar uite, ai evitat!”

Şi tot aşa, dă-i cu încurjajările astea empatice! Pune accentul pe ce am reuşit să fac, nu pe ce nu mi-a ieşit. Mângâie-mă şi spune-mi că mă descurc excelent.

Jur că încercam din răsputeri să mă concentrez pe joystickul ăla de comandă. Dar îmi era foarte greu, din cauza uimirii şi a fericirii pe care o simţeam auzind-o pe fetiţa mea cât de simplu şi de frumos şi de empatic mă încuraja ea. Evident că, pentru o clipă, m-am gândit “Doamne, de la cine o fi învăţat să se poarte aşa????” Şi la fel de evident mi-a fost, în clipa următoare, că aş fi ştiut exact pe cine să învinovăţesc de incapabilitate părintească dacă ea ar fi jignit-o pe sora ei şi s-ar fi luat la bătaie cu ea.

Concluzia pe care am tras-o eu în dimineaţa aia e mai multe, vorba românului din bancuri. Una ar fi că e bine că am avut un moment de sclipire în care am putut vedea rezultatul eforturilor făcute de fiecare dată când mi-am muşcat limba şi m-am abţinut de la remarci de genul “Băi, dar e simplu! Ce nu inţelegi! Fii şi tu mai atentă!” şi le-am înlocuit cu “Până aici te-ai descurcat bine, uite, ai reuşit să faci X!” Nu a fost simplu, am greşit de multe ori iar alteori m-am întrebam dacă nu ar fi mai eficiente alte metode, clasice, “că aşa ne-am făcut mari şi uite ce bine am ajuns” dar cumva, intuiţia mi-a spus si ea că trebuie să am răbdare.

A doua concluzie e că uneori, când îmi iese ceva cu copiii, nu-mi vine să cred că am facut eu, primul meu gând e că sigur au văzut copiii chestia asta altundeva! Bineinţeles, nu mereu mi se intampla asta, ci mai ales la capitolele la care eu însămi mai am mult de lucru, cum ar fi păstrarea calmului în situaţii de criză şi înlocuirea reproşurilor şi a ameninţărilor cu vestita empatie. Şi credeţi-mă că, de vreo şase ani, am făcut mari progrese la capitolul ăsta. Dar sunt zile mai bune şi zile mai puţin bune. Important e că balanţa începe să se încline considerabil spre zilele în care, cel puţin, reuşesc să le spun cum mă face să mă simt cutare acţiune a lor şi să le rog să ne ajutăm reciproc. Sau zilele mele preferate: acelea în care reuşesc să o dau în joc, învingând oboseala psihică şi enervarea. Culmea, când reuşesc să mă joc, eu mă simt “”cel mai adult”.

Şi altă concluzie ar fi că mai am de lucru cu drona aia!

În final, vă mai spun doar că azi o priveam pe Emma mea cum îmi zâmbea încurajator, îi ascultam cuvintele ei pline de susţinere şi mă gândeam că nici 6 ani nu are. Şi apoi m-am gândit că, dacă toţi am găsi puterea să le arătăm copiilor mai degrabă unde au reuşit decât unde au greşit, poate avea dreptate şi omul ăla, cântăreţul, John Lennon. Imagine!

Andreea