Când lacrimile vorbesc

În rândul mamelor, cărţile Alethei Solter au făcut furori şi au stârnit tot felul de discuţii de genul “ce are femeia asta în cap când recomandă aşa ceva?!”, “această femeie sigur nu are copii pentru că altfel nu ar putea să spună astfel de lucruri; şi chiar dacă are sigur nu aplică pe ei ce ne zice nouă”, etc.

În cazul în care nu ştiţi la ce mă refer, am să va scriu, pe scurt, câteva principii (regăsite în cărţile ei, traduse şi la noi , “Bebeluşul meu înţelege tot” şi “Lacrimi şi crize de furie”):

• Principala tema de la care plecăm este că şi bebeluşii şi nou- născuţii simt frustrare şi au nevoie să o exprime;
• Copii noştri se nasc cu un trimestru mai devreme (deci ei ar trebui să mai stea la “incubatorul matern” încă 3 luni peste cele 9, pentru a-şi încheia ciclul de dezvoltare). Faptul că se nasc mai devreme este traumatizant pentru ei şi de aici pot apărea primele suferinţe pe care ei simt nevoia să le exprime (şi pe care noi le traducem generic ca şi “colici”);
• Cea mai bună metodă de a se descărca de aceste frustrări este plânsul. Adică să îi dai voie să plângă atât cât simte el nevoia (ţinându-l în braţe în tot acest timp), fără să încerci să îl calmezi oferindu-i sânul sau suzeta sau încercând să-i distragi atenţia de la ceea ce simte şi de la exprimarea acestor sentimente.

Well, not so easy! Cred că pentru o mamă unul dintre cele mai grele lucruri pe care le are de înfruntat este plânsul copilului său. Şi nu mă refer la orice fel de plâns. Ci la acela care vine din adâncul sufletului său, de pare că îl sfâşie în două, care pe ţine cu siguranţă te sfâşie în mii bucăţi, de îţi vine să-ţi smulgi părul din cap şi să pleci în lume, pentru că, DAMN, this is much too hard!

Cu toate acestea, eu personal, îmbrăţişez ce ne transmite nouă Aletha. Îmbrăţişez tot conceptul de Părinte Conştient (Aware Parenting), dar astăzi vreau doar să va împărtăşesc experienţă mea şi a lui A. legată de exprimarea frustrărilor şi a furiilor prin plâns.

A. a avut colici începând cu a patra zi de viaţă (din prima sa noapte acasă) şi până la 6 săptămâni. Începea să plângă de pe la 10-11 seara şi termina undeva în jur de 3-5 dimineaţa. În tot acest timp eu nu îl puteam alina cu nimic. Alternam plimbatul cu legănatul cu înfăşatul, cu sunete albe, cu supt, stat dezbrăcat pe mine şi altele care acum nu-mi mai vin în minte. Nimic nu funcţiona, dar eu mă străduiam să îl fac să nu mai plângă. Pentru că orice mama bună este în stare să îşi aline copilul şi să îl ajute să se simtă mai bine. Ei se pare că eu nu mă număram printre ele… În fine, rezistăm eroic cele 6 săptămâni şi se potolesc aceşti colici. Puseele de plâns se diminuează simţitor şi începem să dormim noaptea. Pe la vârsta de 2 luni întru în posesia cărţii “Bebeluşul meu înţelege tot”. Mă apuc să citesc. Mi se pare ok ce scrie tipa asta aici. Şi apoi ajungem la partea cu “lăsaţi copiii să plângă”. Închid cartea, oripilată şi revoltată, nereuşind să-mi dau seama cum un părinte căruia îi pasă de copilul său ar fi în stare să facă aşa ceva. Copilul nu trebuie să plângă! Dacă plânge înseamnă că este ceva în neregulă cu el sau că tu, părintele, nu faci ceva bine. Orice ar fi, tu trebuie să găseşti cauza şi să rezolvi problema astfel încât el să nu mai plângă!

Bun. Las cartea deoparte şi îmi şterg din memorie ce am citit. Mai trec două luni, iar A. începe să aibă un comportament ciudat. Plânge din orice, e mai mereu nervos, iritat, supărat, de parcă nimic din ce fac nu e bine. Începe să aibă din nou probleme cu somnul – se trezeşte des şi e mârâit, se culcă plângând şi se trezeşte la fel. Sân, suzetă, plimbat, cântat, legănat, nimic nu funcţionează. Ajunsă la capătul puterilor şi dorind să înţeleg ce se întâmplă şi cum îl pot ajuta, încep iar să răsfoiesc cărţile pe care le aveam. Şi ajung din nou la cartea Alethei. Uitasem de ce am abandonat-o şi mă reapuc de citit. Rapid îmi amintesc ce m-a făcut să mă opresc. Nici de data aceasta sentimentele nu erau mai dulci, dar acum eram dispusă să încerc şi alte metode. Problema mea de fapt era următoarea: mie mi se părea logic ce spunea ea (şi nou-născuţii acumulează diverse tensiuni de care simt nevoia să se elibereze) dar nu reuşeam să trec peste faptul că această descărcare să se facă prin plâns (de parcă ar avea la îndemână alte metode :P). Am tot ezitat, nu-mi venea să pun în practică, mă tot gândeam şi răzgândeam. Până într-o seară, când, fiind foarte obosită şi fizic şi psihic am simţit o nevoie acută să plâng pentru a mă descarcă. Şi am plâns. Destul de mult şi din adâncul sufletului. Mi-ar fi plăcut să fie şi cineva lângă mine atunci, să-mi ofere umărul său şi să mă ţină în braţe. Nu a fost. Dar după acest episod m-am simţit eliberată. Şi atunci m-a lovit: oare nu se întâmplă acelaşi lucru şi cu ei? Oare de fapt singurul lucru pe care şi-l doreşte nu este chiar ăsta: să stea în braţele persoanei care îi oferă sentimentul de siguranţă şi să plângă şi să se descarce? Oare nu cumva îşi doreşte doar să fie acceptat chiar şi atunci când este mai stresat şi ajutat să se exprime?

Astfel mi-am luat inima-n dinţi şi în seara următoare, înainte de culcare, l-am luat în braţe şi i-am spus că dacă simte nevoia să plângă este ok şi că eu sunt lângă el. Şi a început. A plâns. Mult. Şi tare. Din tot sufletul. Eu am crezut că mor. Că nu vom ieşi vii din acest episod. Că sunt o mamă rea. Că din cauza mea se simte aşa. Că ar fi trebuit să nu ajungem aici. Şi câte şi mai câte… Apoi s-a terminat. Epuizat, a adormit. În seara aceea a dormit tun. Dimineaţa s-a trezit bine-dispus şi această stare l-a ţinut aproape toată ziua. Seara următoare am repetat. A plâns iar, dar mai puţin. Seara următoare la fel. A ţinut cam o săptămână, în fiecare zi durând tot mai puţin. Dar în fiecare zi era bine dispus, reuşea să se odihnească şi redevenise cooperant. Atunci mi-am dat seama că totuşi metoda funcţionează. De atunci, aceste episoade s-au mai repetat doar în perioadele în care este stresat (în timpul puseelor de creştere, sau a achiziţiilor, sau când este expus unor situaţii mai stresante) şi se rezolvă foarte simplu: observ că şi-ar dori să plângă, îl iau în braţe, îi spun că e ok să plângă şi să dea afară orice îl stresează, că eu sunt lângă el, că îl cred că îi este foarte greu şi că este stresant, că îl iubesc, că nu plec nicăieri şi altele care îmi mai trec prin cap. El plânge cât are nevoie şi apoi revenim la treburile noastre.

Fiecare copil este diferit. Unii sunt mai sensibili şi sunt afectaţi de multe lucruri care li se întâmplă, iar alţii au o toleranţă mai ridicată la frustrare şi gestionează mai bine ce simt. Oricum ar fi, cu toţii simţim nevoia de a plânge uneori. Vă invit, aşadar, pe această cale, să reflectaţi puţin la acest fapt. Şi ei, copii, ca şi noi, adulţii, au frustrări şi furii şi simt nevoia să şi le exprime. Iar noi ar trebui să fim alături de ei când fac asta, să îi sprijinim şi să-i încurajăm şi, mai ales, să le arătăm cât de mult îi iubim mai ales în acele momente.

Raluca, Să creștem frumos

Citește și Oul de iubire