Bona perfectă… fumează!

Pe când am început să caut o bonă pentru Maria mă apucaseră toate emoțiile, toate gândurile negre, toate fricile, tot stresul din lume. Puiul meu foarte drag, cel mai minunat copil din lume, pe care  îl iubesc cum n-am mai iubit vreodată, ar fi trebuit să petreacă jumătate de zi cu cineva pe care nu-l cunoșteam, pe care nu-l mai văzusem vreodată și despre care voi avea informații limitate.

Cumva mă gândeam că nu voi găsi vreodată pe cineva potrivit, că sigur voi fi cârcotașă la ceva, că sigur voi avea un sentiment ciudat cândva. Și gândurile negre îmi erau alimentate de tot felul de experiențe care de care mai infricoșătoare ale altor mame. Citisem și ascultasem pe viu atâtea povești despre bone nepotrivite încât mă lua plânsul și tremuratul numai la gândul că trebuie să caut o bonă.

Îmi doream o bonă caldă, sufletistă, care să iubească copiii, să îi înțeleagă, să fie sănătoasă, în putere, veselă, jucăușă, cu simț etic, responsabilă, deșteaptă, care să  observe detalii și să își pună întrebări, care să mă tragă de mânecă când crede că fac ceva greșit și să aibă o vorbă bună când am nevoie. Un fel de bunică perfectă.

Mi-am făcut plan de lucru: caut bone, fac interviuri cu ele și îmi dau seama care e persoana potrivită pentru noi. Când m-am apucat să scriu lista cu întrebări pentru interviul cu bona m-am blocat. Mi-am dat seama că nu știu cum să o întreb dacă ea e omul minunat în mâinile căruia o să îmi încredințez copilul și că toată  teoria învățată în facultate  nu-mi era de nici un folos pentru a intervieva pe cineva atât de important. Cum să operaționalizez eu conceptul de bona perfectă?

M-am pus totuși pe scris și după blocajul înițial am încropit vreo 35 de întrebări scrise frumos în carnețel pentru interviul cu bona. În capul listei, prima întrebare care mi-a venit în minte era dacă fumează (în mintea mea criteriu sine qua non).

Am început să dau telefoane bonelor “recomandate” din gură-n gură și cu unele nu am rezonat de la telefon. Cumva nu a existat chimie din glas. Nu îmi inspirau căldură. O doamnă care mi-a plăcut, tocmai cu o zi înainte își dăduse cuvântul unei alte familii și nici eu n-am insistat, nici ea nu a încercat să schimbe macazul. În final m-am și întâlnit cu o doamnă cu care am făcut faimosul interviu din carnețel. Am încercat să mă scuz. să ma justific, să îi explic că nu sunt nebună pentru că îi pun atâtea întrebări. Doamna a avut răspunsurile perfecte pentru orice întrebare. S-a și jucat frumos cu Maria. I-a adus și niște biscuiți cu zahăr cadou. Chiar  dacă nu erau potriviți, am apreciat buna intenție.

La finalul interviului ne-am despărțit, ea probabil cu speranțe, eu cu entuziasm. Fusese un interviu bun, nu aveam de ce să zic NU și totuși parcă îmi venea să plâng pentru că aveam sentimentul că nu e persoana potrivită pentru mine. Și nu știam ce nu e bine.

Am tot meditat. De ce simțeam că nu e bine?

Simțeam că nu e bine pentru că doamna părea să se fi pregătit foarte bine și răspundea perfect la orice. Parcă îmi citea gândurile și îmi spunea ce vreau să aud. A fumat, dar nu mai fumează. Cu copilul, dacă o întrebam cum ar face în situația X încerca să scoată răspunsul de la mine și să spună că ar face cum mi-aș fi imaginat eu, sau dacă nu știa ce visez eu îmi spunea clar…păi fac cum credeți dumneavoastră. 

În mod normal era ceva ce ar fi trebuit să mă bucure. Orice mamă își dorește o bonă care să adopte stilul său de creștere a copilului și să nu-i iasă din cuvânt. Dar cumva pentru mine atitudinea aceasta foarte conformistă, umilă chiar, era un semnal de alarmă. Și tind să cred că nu sunt paranoică.

Pe lângă asta, mi s-a părut ciudat când mi-a spus că nu lucrează de 8 ani de zile și că munca de curățenie i se pare mult mai grea decât munca de bonă. Mi s-a părut ciudat, mai ales că o doamnă care făcea curățenie mi-a spus exact contrariul. Că responsabilitatea e enormă.

Așa că am continuat căutările până am găsit-o pe Flori. Bona noastră, căreia nu-i spun bonă pentru că mi se pare o denumire mult prea mică în raport cu ce e ea. E un om minunat pe care îl percepem ca pe un membru al familiei.

Cea care mi-a recomandat-o mi-a spus din start că Flori fumează, dar că e un om minunat și că toate lucrurile bune pe care le știe fiul ei le știe de la Flori. Așa că deși fumatul era în capul listei mele de NU-uri, am decis să  mă văd cu Flori să vorbim. Mi-a spus și ea din primele cuvinte că fumează, dar niciodată cât e cu copiii, ci înainte de a pleca de acasă și la întoarcere. Am îndrăgit-o pe Flori din prima clipă și tot discutând cu ea sentimentul meu de confort emoțional creștea.

Dacă m-aș fi lăsat pradă prejudecăților și statisticilor, aș fi pierdut oportunitatea de a avea în casă omul perfect pe care mi l-am dorit, exact pe sufletul meu.

Când cineva mă întreabă cum este Flori, îi spun că este mai faină decât speram să găsesc. Pentru că așa este. Un om corect, cu simț etic, care simt că îmi iubește copiii mult, cu care mă sfătuiesc și căreia îi respect părerea. Printre multele lucruri pe care le admir la ea sunt răbdarea, faptul că vorbește mult, explică totul pe înțelesul copiilor de ori de câte ori este nevoie, este fermă, știe să impună limite, știe să se facă respectată, dar în același timp foarte iubită de copii, încurajează autonomia copilului, dar îl îmbrățișează strâns ca o mamă ori de câte ori are nevoie. E o persoană care am simțit că nu mă judecă atunci când îmi vede limitele, ci încearcă să mă ajute dacă poate.  Flori știe când să se joace, când să care copiii în spate, când să îi gâdile, când să inventeze jocuri și personaje care să îi scoată dintr-o criză de furie.  Și cred că am uitat să spun multe alte lucruri frumoase despre Flori pentru că le iau ca atare, ea fiind pur și simplu așa. Totul e natural.

Dacă aș avea ceva să îi reproșez (deși nu este cuvântul potrivit) este faptul că uneori e atât de dedicată copiilor încât uită să bea apă.

Flori a ajuns să fie bonă pentru că și-a dorit un program flexibil care să îi permite să se dedice în egală măsură familiei sale, să fie alături de fiicele ei în momentele cheie ale vieții, să le sprijine și să le sfătuiască. Și angajatorii obișnuiți nu oferă această flexibilitate părinților în momente sensibile.

Cred că ar fi o excelentă educatoare la o grădiniță care pune în centrul procesului educațional respectul față de copii.  Și m-aș bucura ca dacă cineva citește această poveste și caută un om minunat, să știe că  există astfel de oameni și Flori e unul din ei. Când va merge și Mihai la grădiniță mi-aș dori tare ca Flori să își găsească cel mai frumos și mai bun loc de muncă, un loc în care să îi fie apreciate toate calitățile.

Dacă aveți propuneri imposibil de refuzat aștept un mesaj pe crestemoameni@gmail.com și mă voi asigura să ajungă la ea.

P.S. Acest post este și unul de apreciere și mulțumire generală față de aceste ființe cu har și suflet care ne ajută pe noi mamele să găsim un echilibru în anii în care copiii noștri sunt foarte mici. Jos pălăria în fața bonelor minunate!