
Atelier de copy paste….Pardon! De creație…
Am un cont pe un minunat site de socializare. Dar cine nu are? Cine nu are…să fie sănătos, iar cine nu mai are, să mă învețe cum să mă las în trei paşi simpli. Activez în diverse grupuri cu diverse interese şi simt cum prăpastia dintre oameni se adânceşte, cum dezbatem probleme fără miez si cum promovăm idei fără sens. Pentru că nu vreau să fac referire la acele interese mult prea îndepartate de activitatea de parenting, hai sa ma refer la o chestiune măruntă, chiar nevinovată, dar care se repetă obsesiv in cronologia-mi: atelierul de creație micul Victoras pictoraș, ca să nu dau un nume de atelier, ca sunt cel putin patru, dar nu se deosebesc cu nimic unul de altul. Îmi apare câte o fotografie cu multi copii fericiți, frumoși, care creează în multe culori.
Trebuie s-o iau nițel pe arătură. Îmi spune destul de des copilul unor prieteni: “Azi merg la inot”. E fericit mereu, dar el îmi repetă asta de vreo doi ani, așa încât mă pune păcatul să intreb dacă au trecut la înotul de performanță. Ei mă privesc stupefiați si imi spun că el face cursuri de înot, adica învață să înoate. El nu stie să înoate, deși face asta de mai bine de doi ani, iar eu nu știu de cine sau de ce să mă îndoiesc mai tare: de atitudinea părinților față de progresul copilului, de abilitatea instructorilor de înot, sau de capacitatea mea de a înțelege rolul unui curs de înot. Cu siguranta trebuie să cercetez fenomenul, problema s-ar putea sa fie doar în capul meu. De fapt nu există o problemă. Copilul e fericit. In fine… Revenind la atelierele cu pricina, mai bine reformulez. Copiii aceia nu creează, ei reproduc. Ba nu! Nu reproduc, pictează în contur dat, folosind toți, absolut toți participanții la atelierul “creativ”, aceleași culori. Astept cu nerabdare ca pagina mea sa fie invadata de noi postări ale atelierelor de creație, etapa “am iesit din contur”. Aștept…
Nu vreau sa judec pe nimeni referitor la abordarea din aceste ateliere. Și nu din dorința de desăvârșire spirituală, ci pentru că iarasi, neștiind toate informațiile, s-ar putea sa comit vreo nedreptate. (De fapt… chiar doresc să mă desăvârșesc spiritual, dar deja am folosit sarcasmul). Ceea ce imi vine în minte acum și vreau să vă împărtășesc este povestea unei fetițe care în primele zile de școală a fost certată pentru că a greșit. Și nu a greșit la ora de științe, nu…. A facut-o la ora de pictură…
Îmi spune fetița anul trecut, într-o zi de octombrie:
-E corect, doamna, cum am pictat? Era noua într-un colectiv de prichindei format cu un an în urmă. Adicătele, ea nu știa că in chestiuni legate de artă, în grupa noastră nu există corect si incorect. Nu exista nici macar frumos si urât. Trebuia s-o aducem printre noi, s-o inițiem în ceea ce înseamnă, în viziunea “Steluțelor” critica de artă. O intreb:
-Tie iti place?
Îmi răspunde fără sa ezite:
-Mie imi place foarte mult cum mi-a ieșit.
-Înseamnă ca esti fericită, nu?
-Sunt foarte fericită, îmi zice.
– Pictura este o artă, încep eu a-i picura din preaplinul înțelepciunii mele didactice, iar arta trebuie sa ne aducă bucurie. Dacă ție iți place, înseamnă că ai facut ceea ce este corect, deci este și frumos. Iar dacă nu iți place, înseamnă că ai nevoie de mai mult timp, muncă și inspirație.
Mă rog, asta cu “preaplinul” nu-i a mea, dar sună destul de bine. Iar ceea ce am prezentat eu ca un monolog depre esența artei…..ei bine, a fost de fapt o concluzie după o scurta convorbire cu copiii. Nici macar cuvântul “inspiratie” nu a venit de la mine, ci de la un băiețel foarte…inspirat. Cand toate acestea au fost spuse, mai mult sau mai putin de către mine, am simțit confirmarea definitivă că sunt făcută pentru a fi educatoare. Iar copila a mai înteles si de ce nu spunem niciodată că lucrarea lui Gigel este urâtă (victorie uriașă pentru steluțe, intrucat ea venise cu obiceiul acesta care a provocat ceva lacrimi).
Ieri mă sună mama ei sa imi spună cum a debutat la școală. Abia iși putea ascunde dezamăgirea. “Fiică-mea nu a realizat gutuia dupa modelul de la tablă și doamna invățătoare i-a spus ca nu e corect”. În secunda următoare îmi vine în minte întâmplarea din grădiniță. Aaaaaa, mă luminez eu, știu! Cu siguranță a fost o cerință didactică la ora de științe. “Nu, a fost arta, artaaaaa! La ora de pictură, fetiței mele i s-a atras atenția ca nu a executat lucrarea dupa model.”
Pe doamna invățătoare nu încerc s-o judec. Nu cunosc toate datele problemei. Retrăiesc în schimb multele activități în care am pictat cu copiii în gradiniță şi mă întreb dacă i-am pregatit corect pentru școală. Sper că nu am eșuat lamentabil. Steluțele mele nu sunt pregătite pentru o școală care educă în tipare, iar eu ce am facut? Am aruncat în școli cu spirite mici și libere şi creatoare. Știu, mă laud mult. Încă o bulină neagră pe haina desăvârșirii mele. Acum nu pot să mai schimb nimic (de fapt sunt fericită pentru asta). Dar pot sa mă rog ca aceste spirite să nu fie sufocate. Pot să mă rog ca acolo unde a ajuns fiecare din ei, doamna învățătoare să fie blândă, să treacă peste neîndemânarea sau lipsa de talent (aparentă, ca eu nu am întâlnit copil fără nici un talent) și să evidențieze doar ce este bun, astfel încât dezvoltarea personală să fie influențată în acest sens. Să renunțe la tipare, etichete și ierarhii. Să aprecieze efortul și progresul personal, nu raportarea copilului la ceilalti.
Și în sufletul meu mai sper că aceste spirite mici vor fi atat de puternice încât să poată schimba și alte inimi de oameni mari. Pentru că eu, la începutul drumului credeam cu tărie în tipare. Așa m-a educat sistemul (poftim si vinovatul). Acum nu le mai vreau. Nici în școală, nici în atelierele de creație.
Cristina
Sursa foto- aici
Citeste si Mitul temei pentru acasă
2 Comments