
Trei cărți pentru copii îndrăgite la 2 ani/ 3,7 ani
Cred că cea mai mare investiție pe care am făcut-o până acum cu copiii a fost în cărți. Maria a fost fascinată de ele de când era foarte mică și mereu voia alte cărți, după ce le citeam pe cele existente de câteva mii de ori.
În ultima vreme, am cumpărat cărți foarte simple, care sunt foarte bune pentru ambii copii. Cu text puțin, imagini multe și frumoase. Iată câteva cuvinte despre trei cărți preferate în această perioadă.
- Zgâmboi, ce cotoi, de Rob Scotton, Editura Arthur, 2015
Este o carte despre un pisoi haios căruia îi este teamă să meargă la școală, foarte potrivită pentru pregătirea psihologică a copiilor pentru mers la grădiniță/ școală.
Cartea m-a întors în timp, în copilăria mea, încă de când am citit fraza:
Poate dacă mă ascund sub plăpumioară,
Toată ziua o să dispară.
Mi-am adus aminte cum mă băgam și eu sub plapumă, foarte mică fiind, când voiam să nu mă găsească mama și în mintea mea aveam impresia că dacă eu nu mă pe mine văd în întuneric, atunci nimeni nu mă vede.
Cartea are mai multe imagini decât text, așa că necesită ceva eforturi creative din partea părinților pentru a o face mai intersantă. De exemplu eu o citesc foarte teatral, pe voci, inventez onomatopee și le mai bag ceva cuvinte în gură, analizăm imaginile în detaliu și îi răspund Mariei la ce întrebări îi vin pe parcurs. Una din activitățile preferate ale Mariei este să inventăm nume haioase colegilor de clasă cu care Zgâmboi face cunoștință.
Două motive m-au făcut să scriu așa repede despre ea, deși cartea e cumpărată de doar aproape o lună.
Primul ar fi acela că după ce am citit de mai multe ori cartea Maria ne spune adesea: Sunt o ființă uimitoare!
Ne spune asta cu bucurie și încredere că într-adevăr așa este și mă bucur că această carte m-a ajutat să îi transmit și să îi întăresc acest mesaj.
Iar cel de-al doilea lucru care mi-a plăcut în carte este legat de următoarea secvență.
La școală, învățătoarea, doamna Păpușescu, îi învață pe elevi despre pisici. Adică despre ei înșiși. Una dintre informațiile transmise este aceea că pisicile mănâncă șoricei. Zgâmboi, care este un pisoi deosebit, prieten cu un șoricel, întreabă insistent DE CE, DE CE, DE CE, DE CE?
Doamna Păpușescu răspunde sec:
- Fiindcă așa spun eu.
Zgâmboi insistă cu de ce-urile și așteaptă explicația logică. În final, pisicile din poveste se împrietenesc cu șoricelul lui Zgâmboi care îi ajută să deblocheze ușa de la frigider și să bea cu toții lapte.
Maria este și ea în fața de ce-urilor și mărturisesc sincer că deseori mă obosește și mă frustrează pentru că îmi ating limitele în a îi oferi răspunsuri pertinente. Spun des nu știu, hai să căutăm, hai să ne gândim împreună, însă pe lângă frustrare simt o imensă bucurie în această perioadă și mi-aș dori ca de ce-urile ei să nu se termine niciodată. Să își pună toată viața întrebări. Să nu ia nimic de-a gata fără să rumege cu capul ei. Așa că această bucată de text care punea sub semnul întrebării o informație cu iz de adevăr universal valabil mi-a oferit șansa să vorbesc cu ea pe tema asta. Să îi spun că mereu e bine să ne întrebăm și să îi întrebăm pe cei din jurul nostru de ce, cum, când sau orice altă întrebare care să ne ajute să gândim cu propriul cap și nu cu al altora.
Închei prin a spune că e o carte de o simplitate uimitoare, cu mesaje frumoase, care se citește în brațele părinților cu discuțiile care dau profunzime cărții.
2. Apasă aici! (Editura Arthur, 2016)
Această carte e de fapt un joc. Așa îi zice Maria. Cartea cu jocul.
Este foarte bună pentru copiii mai mici care învață culorile, învață să numere, învață noțiuni precum stânga, dreapta etc. Dar e foarte haioasă și pentru copiii mai măricei cum e Maria care la 3.7 ani știe toate noțiunile acestea, însă e fascinată de modul în care acțiunile ei sunt corelate cu ceea ce se întâmplă pe pagina următoare. Ea învață mai mult despre cauză și efect, de o manieră foarte interactivă.
Cartea pornește cu o bulină galbenă, după care utilizatorul primește mai multe comenzi: să frece cu degetul câte o bulină care ulterior se transformă într-o bulină de altă culoare, să bată de 5 ori pe o bulină care pe pagina următoare se multiplică, fiind înlocuită de 5 buline de aceeași culoare, să zguduie cartea, după care bulinele se amestecă haotic, să țină cartea înclinată spre stânga sau spre dreapta, bulinele curgând în direcția respectivă, să sufle înspre buline care dispar din carte etc.
Am remarcat o mică problemă de traducere la pagina unde ar trebui să fie comanda de multiplicare a bulinelor albastre, dar după prima citire am formulat cerința clar pentru Maria. Poate la o nouă tipărire, editura rectifică acest mesaj ambiguu.
Iată câteva colaje din carte, care poate părea banală prin simplitatea sa, însă este foarte amuzantă pentru copiii mai mici sau chiar și mai mari.
3. Sunt furios, ce să fac?– Dagma Geisler, Editura Univers Enciclopedic
Crizele de furie sunt la loc de cinste în familia noastră deoarece în perioada lor de glorie de pe la doi ani Maria a avut parte de frățiorul care i-a schimbat viața și i-a oferit posibilitatea de a cunoaște tot felul de sentimente mai puțin ortodoxe. La noi s-au suprapus tot felul de crize de furie cu crize de gelozie, de a ieșit un talmeș- balmeș cu care ne luptăm zi de zi.
Așa că am tot căutat cărți care să o ajute pe Maria să își exprime aceste sentimente, însă nu găsisem pănă recent una care să ne placă și să fie de ajutor. Am scris aici despre cartea De ce fac copiii crize de furie, scrisă de Catherine Dolto, pe care o cumpărasem online, fără a o citi înainte și care n-a fost cea mai potrivită pentru noi.
La un târg de mărțișor am descoperit însă această carte Sunt furios, ce să fac? și deși mai cumpărasem încă vreo câteva alte cărți foarte frumoase, de atunci o citim pe aceasta zilnic și des. În prima zi cred că au fost vreo 30 de citiri. După care în a doua zi a început să deseneze monștri furioși și să îi rupă în bucățele, unul din trucurile explicate în carte pentru a gestiona furia de o manieră non- violentă față de cei din jur.
Pe scurt, cartea are mai multe părți care curg din una în alta. Prima parte prezintă stările emoționale și fizice pe care un copil/ om le are atunci când simte furie: inima îmi bate mult mai repede ca de obicei, mă trec căldurile, mă înroșesc la față sau stau țeapăn, iar chipul mi se face alb ca varul, mă ia cu răcori și țin pumnii strânși.
Apoi, copilul face un inventar al situațiilor cele mai frecvente în care copiii se înfurie: atunci când cineva îi ia lucru care îi aparține fără a-i cere permisiunea, sau când cineva râde de el sau are un comportament răutăcios în ce îl privește, când nu are voie să privească la televizor, deși urmează emisiunea preferată, când cineva îi strică un lucru, când face ceva greșit sau pur și simplu fără a ști motivul.
Povestea continuă, simplu și la obiect, scrisă la persoana întâi, cu reacțiile de furie, nepotrivite pe care copiii pot să le aibă atunci când sunt lezați de cei din jur. Ce îmi place însă la această carte este modul simplu și reflexiv în care este scrisă. Vorbește despre reacțiile violente pe care în mod îndreptățit un om le poate avea, cu atât mai mult un copil, însă punctează în mod tranșant că astfel de atitudini violente nu ar fi corecte față de ceilalți, atâta timp cât nouă nu ne plac.
Partea a patra conține inventarul trucurilor de gestionare a furiei. Pun câteva fotografii grăitoare în aceste sens.
Iată și câțiva monștri furioși desenați de Maria:
Cartea se încheie foarte frumos cu situația ipotetică în care cineva mai mare și mai puternic decât personajul principal se înfurie foarte tare și nu se mai potolește, copilul gândindu-se ce ar putea să facă în această situație. Poate fi vorba despre un frate mai mare, un coleg de la școală/ grădiniță sau un adult semnificativ din compania copilului, cartea lasă identitatea acestui personaj deschisă, astfel încât copilul să identifice personajul cu cine are nevoie.
Cartea e un instrument minunat, ca un fel de manual de gestionat furia și asta o spune faptul că în două situații în care Maria ne-a înfuriat extrem de tare, pentru că are un talent excelent de a ne aduce la limita limitei răbdării, s-a uitat la noi și ne-a spus limpede și răspicat: Tati/ mami, respiră adânc. Am respirat adânc și am discutat despre cum atitudinea ei ne-a făcut să scoatem fum pe nări. Bineînțeles că știa exact ce vorbeam, trăiește și ea intens furia. Nu a reușit încă să respire adânc înainte de a-l trage de păr sau de a-l împinge/ lovi pe Mihai, dar lucrăm asta. Se pare că uită.
Citește și Ghid de supraviețuire în perioada crizelor de furie & Cartea care mi-a pus copilul la colț
2 Comments