Nu ești ca soră-ta! sau Jumătatea mai mare
Tati si Maria împărțeau intr-o zi o portocală.
-Fiecare mănâncă câte o jumătate! îi spune tati Mariei
-Vreau jumătatea mai mare! se târguiește Maria
– Nu există jumătate mai mare! îi răspunde tati în timp ce se apucă să-i țină o lecție despre conceptul de jumătate și despre cum jumătățile sunt egale prin definiție.
Jumătatea mai mare există. Este jumătatea de portocală pe care mi-a dat-o frate-meu pe 1 ianuarie 2015.
E jumatatea aceea cu o felie subțire în plus și cu miezul rotund și zemos.
Jumătatea mai mare care mi-a adus aminte de toate jumătățile mai mari de măr, de colac, de turtă, de ciocolată, de biscuite, de caramea pe care mi le dădea frate-meu când eram copii.
Când venea câte un unchi sau o vecină în vizită și îi aducea lui frate-meu o ciocolată el nici nu se uita la ciocolată, ci fixa bine privirea interlocutorului și îi spunea pe un ton rugător- imperativ, cu fața mielului de Paște :
-Și lu’ Mimi!
Se asigura că primesc și eu ceva, chiar dacă eram mai mare și nu mai trezeam aceleași simpatii vizitatorilor.
Cred că avea vreo 3 ani.
Apoi mergeam în dormitor, începeam să mâncăm ciocolata, eu fiind mai mare o terminam prima pe a mea, el era abia la jumătate. Jumătatea rămasă o împărțea din nou cu mine în jumătate.
La fel se întampla cu punga de caramele sau cu punga de covrigi.
Fratele meu a fost de mic un om generos și blând. L-am iubit și îl iubesc și acum foarte mult și slavă Domnului avem o relație foarte bună.
Spun slavă Domnului pentru că în copilărie ne-am ciondănit mult. Ciondănit e puțin spus. Ne-am cam bătut, ne-am adresat tot felul de epitete pe care acum îmi e rușine să mi le amintesc, ne-am tras de păr, pișcat, mușcat, udat cu apă. Ba chiar aveam adevărate războaie cu apă încât uneori făceam câte un mic lac în casă. Eu aveam sursa de apă la bucătărie, el pe cea de la baie. Fiecare își făcea stocuri din timp. Vânam sticlele de șampon de urzică să nu le arunce mama când se termina șamponul, cutiile de margarina Linco (era la mare modă atunci), castroanele, oalele și orice sticlă mai găseam prin casă. Pe atunci beam apă de la chiuvetă sau sifon, așa că n-aveam casa plină de peturi de apă Izvorul nu știu care.
Frate-meu s-a născut când eu aveam 3 ani și 4 luni. Nu țin minte când l-au adus acasă, cred că eram în deplasare, în schimb îl țin minte în pătuțul lui. Îi mâncam mărul cu biscuite dat prin răzătoarea de sticlă, mă enervam că mama nu-mi făcea și mie mâncare așa de bună. Țin minte că stăteam lângă pătuț și îi repetam mereu MI-MI, MI-MI! Așa se face că primul cuvânt spus de frate-meu n-a fost mama, ci MIMI, numele meu de alint. Și tare bucuroasă am mai fost pentru că simțeam că până și bebelușul îmi recunoaște importanța. Da, sufeream și eu de sindromul buricul pământului. Probabil ca orice copil care primește încă un frate.
Apoi, țin minte că eram cu el la mămaia, el încă bebeluș care stătea într-un cărut mare alb. Nu știu ce-o fi fost în mintea celor care m-au lăsat singură cu el. În fața porții la mămaia este un deal abrupt. Cred că are o înclinație de vreo 50 de grade sau mai mult. Un deal frumos pe care nu ne dădeam nici cu sania de teamă să nu ne rostogolim. Ei bine, deși îmi amintesc bine cum i-am dat drumul căruciorului din deal în vale și cum mă uitam la el cum se depărtează de mine cu viteză, nu îmi aduc aminte vreun sentiment de furie față de frate-meu, ci mai degrabă o spaimă mare în timp ce vedeam căruciorul cum se zdruncină. Nu aveam decât vreo 3 ani jumate. (Chiar dacă frații mai mari par că îi acceptă și îi iubesc pe cei mici recomand tuturor părinților ca o perioadă lungă să nu lase copiii nesupravegheați; din ce am citit unii copii nu își arată deloc gelozia și ajung ca la un moment dat să refuleze).
Da, frate-meu e bine, sănătos. Nu știu ce cărucior o fi fost acela, dar nu s-a răsturnat, din fericire.
Cât a fost mic, frate-meu a stat mai mult pe la mămaia, mai ales vara. Eu mi-am păstrat oarecum statutul în familie (cel de buric al pământului). Când a început grădinița și a rămas constant acasă au început bătăile. Nu mai țin minte de la ce ne băteam: jucării, atenție, spațiu…habar n-am. Cert e că ne auzeau vecinii. Deși cam în toate familiile erau frați și auzeam și noi spectacolele lor.
Cel mai tare mă scotea din minți că frate-meu îmi citea jurnalul și îl mai și învăța pe de rost și repeta pasaje prin casă. Simțeam violarea intimității și a gândurilor mele așa că eram ca o leoiacă și săream direct la beregată.
La năzbâtii însă eram complici sau ne acopeream unul pe celălalt. Într-un an am mâncat împreună toate borcanele de gem de gutui făcut de mama pentru la iarnă. Ne frustrase cu textul pentru la iarnă. Noi voiam gem de gutui atunci și punct. Așa că am mâncat (în fiecare zi câte puțin) tot gemul de gutui, având însă grijă să tapetăm pereții borcanelor cu gem, astfel încât să pară neatinse. (Ce surpriză a avut mama când în sfârșit a venit iarna și a vrut să facă o prăjitură cu gem).
Am încetat bătăile cu frate-meu nu pentru că am avut vreun stimul, sprijin, comunicare, mediere etc, ci pentru că la un moment dat mi-am dat seama că frate-meu e cam puternic și dacă nu îmi rezolv pașnic conflictele risc să merg vânătă la școală. Așa că am decretat că violența e pentru proști și că noi doi ca oameni inteligenți trebuie să ne rezolvăm pașnic conflictele. Eram un copil foarte rațional.
Citește și Frații- câtă dragoste, câtă gelozie?
Cum spuneam, frate-meu era darnic, îmi dădea orice îi ceream frumos, inclusiv bani din pușculiță. La un moment dat, când era la mămaia într-o vară, am rămas fără bani de pâine (au fost și vremuri foarte grele) așa că i-am zis mamei că am eu o soluție- pușculița lui frate-meu. Și acum îmi amintește râzând frate-meu că i-am spart pușculița. Apoi, când eu aveam 14 ani și el doar 10, eu aveam deja buletin și îmi luam singură alocația de la stat (a fost foarte utilă responsabilizarea mea financiară de mică), părinții n-aveau timp să meargă la poștă, așa că mi-au permis să iau eu și alocația lui frate-meu și evident să o și folosesc. De pe atunci îmi făceam listă cu venituri și cheltuieli ( aveam 2 alocații și o bursă de merit) și îmi cumpăram multe cărți, uneori îmi făceam și haine la croitoreasă. Frate-meu era ofticat că eu îi iau alocația lui, eu îi răspundeam că nici eu nu mi-am luat singură alocația până la 14 ani și că trebuie să aștepte să mai crească și că oricum să zică merci că poate și el să citească cărțile pe care le cumpăr din alocație. Frate-meu n-avea nici un interes în cărți, însă. El ar fi vrut mai multe mingi de fotbal, albume cu fotbaliștii de la campionatul mondial, tricouri cu numele fotbaliștilor. Niște nimicuri, bani aruncați, îmi spuneam eu de la înălțimea piedestalului de soră mai mare care citea cărți. În mintea mea îmi construiam tot setul de argumente că mie mi se cuvine alocația lui. Aveam uneori remușcări, dar foloseam disonanța cognitivă pentru a mă simți mai bine cu mine.
Frate-meu a avut aceeași învățătoare, aceeași dirigintă și aproape aceiași profesori cu mine. Eu eram premiantă, am mers la multe olimpiade, concursuri (pe vremea aceea erau la mare modă), el – elevul mediu, interesat de alte lucruri mai mult decât de școală. Toată viața lui de elev, bietul frate-meu a auzit aproape de la toți profesorii….Aaaa, tu ești fratele soră-tii? Mda…nu ești ca soră-ta. Frate-meu era un spirit liber, petrecuse mult timp la țară unde nu existau nici prea multe reguli, nici teme pentru acasă, așa că pedepsele și recompensele cu care venea la pachet școala nu l-au atras către acel mod de învățare.
La un moment dat, dând înapoi filmul relației mele cu el, dar mai ales al modului în care ne comparau toți oamenii, mai ales profesorii, m-am speriat gândindu-mă că frate-meu o să mă urască. Pe mine m-ar fi scos din minți să aud constant nu ești ca X, mai ales că eu nici nu voiam să fiu ca nimeni. Ba chiar m-am simțit foarte vinovată pentru toate deserviciile pe care i le făcusem și am simțit mereu nevoia să compensez cu ceva, să fac ceva pentru el, să îl ajut cu ceva, să mă spăl de păcate, cum s-ar spune. Așa am ajuns să fiu un fel de cloșcă pentru frate-meu.
Frate-meu mă iubește și eu îl iubesc foarte mult și avem o relație foarte bună, deși ne vedem rar și fiecare e foarte prins cu ale sale. Armonia dintre noi se datorează părinților care nu ne-au comparat explicit. Nu i-au spus nu ești ca soră-ta! Nici mie că nu sunt ca frate-meu (pentru că și el are multe calități pe care eu nu le am). Sunt sigură că ne-au comparat mereu în mintea lor, dar pentru a vedea cu ce să ne ajute pe fiecare. Cumva au reușit să nu ne simțim nici unul mai puțin iubit decât celălalt sau mai nedreptățit.
Mama nu m-a transformat în bona lui frate-meu, dar nu știu cum și în ce fel a contribuit și ea la plăcerea mea nebună să îl ajut pe frate-meu cu orice.
Cred că ne-am iubit și pentru că am avut o familie unită, am mers împreună la toate muncile câmpului. Înjuram împreună pănușile de porumb care ne tăiau mâinile când mergeam la cules, sau grăunțele care ne făceau răni la mâini când aveam șezătoare de desfăcut porumb. Făcutul împreună, munca împreună ne-a dat sentimentul de frați, mai degrabă decât acela de rivali.
Citește și Amintiri din copilăria mea. Timpul meu special cu oameni speciali
Mereu m-am simțit ca o cloșcă pentru frate-meu. Acel Nu ești ca soră-ta pe care l-a auzit frate-meu toată viața lui de elev nu pare să fi avut vreo implicație negativă asupra lui frate-meu (care cred că are o inteligență emoțională nativă). Acel Nu ești ca soră-ta mi-a făcut rău mie. El venea acasă, ne povestea râzând că iar i-a spus profa de geografie Nu ești ca soră-ta, iar eu mă umflam în pene în mintea mea pentru că eu eram cea “bună‘ conform cu normele și standardele educaționale. Din cauza asta, mă simțeam îndreptățită ca eu să-i cheltui alocația pe cărți pe care el nu le-a citit niciodată și care nu-i trezeau nici un interes.
Eu mă credeam deșteapta familiei, aveam față de el deseori atitudine de profesoară (ba chiar făceam lecții și meditații cu el), îl priveam de sus. N-am scăpat de atitudinea asta mulți ani de zile. Adulți fiind îmi dădeam cu părerea la culoarea gresiei pe care să și-o pună în bucătăria în care avea să locuiască cu familia lui. Pentru că undeva acolo în creierul meu, fără să-mi dau seama, credeam probabil că eu știu mai bine ce e bine și frumos pentru el decât știe el. Sigur că mă bucur când îmi cere un sfat și deseori îi cer și eu lui sfaturi, dar am avut nevoie să am copii pentru a mă gândi cu adevărat la modul în care mă raportez la fratele meu. Dar încă mă simt sora mai mare, încă simt că mi-aș dori să îmi ceară sfatul mai des, deși el e adult în toată firea. Mai mult, aceeași atitudine mi-o zăresc uneori cu prietenii mei. Am de multe ori impresia că știu eu mai bine ce ar trebui să aleagă sau să prefere într-un anumit context și că așa le-ar fi cel mai bine. Un exemplu sunt prietenii dragi fumători pe care i-am căpiat despre cât de bine le-ar fi să se lase de fumat, deși eu habar nu am ce e cu fumatul, ce nevoi le împlinește fumatul. M-am simțit și văzut deseori cloșcă în raport cu mulți dintre prietenii mei pe care îi iubesc ca pe o soră/ un frate. Deunăzi o sfătuiam pe o prietenă care mi-e ca o soră (culmea, chiar de vârsta lui frate-meu) că mai bine nu s-ar duce într-o vacanță prea costisitoare în 2015 pentru că dacă apoi face copii o să aibă o mulțime de cheltuieli și e bine să strângă cureaua.
Citeam într-o carte că suntem cine suntem datorită nouă (genelor noastre și muncii, temperamentului nostru), datorită părinților noștri și a relației cu ei, dar și datorită relației pe care am avut-o cu frații noștri.
Datorită lui frate-meu, eu sunt o cloșcă. Una reflexivă, care se auto-tratează. Nu vreau să devin cloșca copiilor mei și să le pun piedici în drumul lor către autonomie*. Din fericire tot ei mă ajută să îmi analizez foarte bine greșelile și să fiu în fiecare zi un om mai bun decât cel de ieri.
P.S. Tot căutând în cufărul cu amintiri frățești pe acelea de care sunt mai puțin mândră, mi-am amintit cum în luptele noastre fizice care se lăsau cu urlete și zbierete reclamate de unii vecini, uneori ne mai puneam reciproc câte o pernă peste gură. Perna de acum vreo 20 și ceva de ani are oare vreo legătură cu perna Mariei?
Citește și Despre limitele materne sau cum i-am pus ei o pernă peste gura cu urlete
P.P.S. Vă provoc să vă gândiți la modul în care relația voastră cu fratele/ sora v-a influențat cursul vieții și personalitatea. Sau să vă gândiți la modul în care ca părinte abordați relația cu copiii voștri.
Aștept poveștile voastre despre dragoste și/sau rivalitate frățească fie că sunteți părinți, fie că sunteți copii mici, mari sau foarte mari. Poveștile pot fi scrise și sub forma unor scrisori către frate/ soră sau către părinți/ copii, având rol terapeutic. Este o invitație la privit în oglindă, la meditație cu privire la cine suntem, cum suntem și de ce suntem așa cum suntem.
Autorii celor mai apreciate 5 povești trimise până la 30 aprilie 2015 pe crestemoameni@gmail.com și publicate pe blog vor primi în dar cărți despre rivalitatea între frați.
* Drumul către autonomie este o carte pe care o recomand scrisă de Mihaela Miroiu
Din seria poveștilor vindecătoare cu frați, citește și Se poate să îți înmulțești iubirea! Nu să o împarți în procente inegale
11 Comments